Întîlniri evitate

Bunicul meu avea în felul lui de a fi o ușurință în a intra în vorbă cu lumea, spre deosebire de mine, care-s un introvertit sută la sută, iar oamenii la rîndul lor îl plăceau instant. Îmi spunea săracu de nenumărate ori să nu mai fiu așa sălbatic, dar din păcate sfatul lui nu s-a prins deloc de mine. Atunci cînd întîlnea să zicem pe stradă pe cineva apropiat de vîrsta lui, intra imediat în vorba cu el, zicîndu-i că i se pare că l-a mai văzut undeva, dar nu mai amintește unde sau că nu-l recunoște imediat. De multe ori descoperea chiar că aveau cunoștințe comune, sau că au lucrat în apropiere (bunicul meu a fost inginer constructor și a călătorit mult în vestul țării cu slujba). Pe vremuri, orașul era cu mult, mult mai mic, în anii cincizeci de exemplu populația Timișoarei era mai puțin de jumătate decît e acum. Ce timpuri! Uneori mă gîndesc că locuiesc într-un oraș prea aglomerat și, ca toate orașele mari, este bolnav, și îmi zic ce bine-ar fi să trăiesc într-unul cu să zicem patruzeci de mii de locuitori, sau chiar într-un sătuc, asta poate deoarece pentru mine, un idealist utopic, imaginea vieții la țară se confundă cu picturile idilice sau cu romanele lui Jane Austen. De fapt cred că nu numărul de locuitori contează ci gradul lor de civilizație, iar aici Timișoara stă ultra-catastrofal de prost. Dar să revin.

Locuiesc în același oraș în care-am și copilărit, lucru care se întîmplă, am observat, destul de rar, și e o caracteristică mai mult a loser-ilor. Nu știu de ce oamenii sînt dezamăgiți uneori de asta, de parcă să pleci dincolo e calea obligatorie pe care un om trebuie neapărat să meargă. Așa era cînd am terminat facultatea, cam toți visau să plece și au cam plecat. Cînd mă mai întîlneam cu unul după un an,doi, mă întreba, foarte mirat: "Cum? Nu ți-ai depus încă actele pentru Canada?". "Ăăă..., nnnu", făceam, dînd din umeri. Provincialism? În fine. Și astfel, vrînd-nevrînd, mă mai văd uneori cu foste cunoștințe, de exemplu foști colegi de școală, profesori, chiar foști vecini. Și atunci se întîmplă un lucru ciudat: îi evit. Monstruos, nu? Ei bine, asta fac. Îi evit. Alți oameni, normal, i-ar opri pe stradă și ar intra în vorbă cu ei, i-ar întreba ce mai fac, cum o mai duc cu sănătatea și așa mai departe. De exemplu o mai văd uneori pe fosta mea dirigă din generală. O scorpie. E înaltă, are părul aranjat la fel, în formă de clopot, merge foarte repede și are un prost obicei ca uneori să treacă pe la prînz prin zona firmei unde lucrez și o văd în trecere cînd ies în pauza de masă, chiar dacă nu ne intersectăm. Odată, cînd veneam de la Poștă (și în ultimul an merg des să-mi ridic coletele comandate de pe bookdespository) m-am intersectat cu ea. Nu știu dacă s-a uitat la mine, dar privirea ei s-a îndreptat spre coletul pe care-l țineam în mînă. M-o fi recunoscut? O fi avut o licăire de amintire că eram grijuliu cu cărțile? Nu cred. Nu știu, cu părul meu rărit în față, puțin încărunțit la tîmple, nu mai seamăn cu copilul de atunci. De fapt în ultimii doi trei ani îmi pare c-am îmbătrînit mai accentuat, am riduri în colțul ochilor care nu mai trec cu un week-end de relaxare. În fine, o consider piază rea: dacă mă gîndesc să merg la o librărie să-mi cumpăr o carte de exemplu și mă intersectez înainte cu cu ea, renunț la idee. Asta e. Superstiție, instinct, un al șaselea simț, nu știu. Mă mai văd uneori cu un prieten din copilărie, dar e atît de adîncit în gînduri încît mă bucur că nu mă recunoaște și că pot să-l ignor. Sau ne ignorăm reciproc? Alteori cu un fost coleg școală, care-l avea pe ta-su agronom și își petrecea vacanțele la țară, slăbuț la învățătură și genul căruia nu i-a lipsit nimic în copilăria petrecută în perioada dictaturii, lucru pe care-l uram. Îl mai văd uneori ducîndu-și copilul la școală. Odată l-am văzut pe partea cealaltă a străzii pe un fost șef de la firma unde lucram. M-am înțeles bine cu el la servici, n-am avut nici o problemă, puteam să trec strada sau să aștept la semafor încă puțin să traverseze, dar am preferat să merg înainte, spre firmă, fiind și un pic în întîrziere, dar oricum. Acum vreo lună, mergînd la servici, (cam toată viața mea în aer liber mi-o petrec de acasă la servici și înapoi și pauzele de masă prin zona centrului) cineva m-a salutat pe stradă, pe nume, m-am întors și am recunoscut un fost vecin de bloc. OK, fiind mereu în întîrziere, nu l-am observat inițial, așa că aici e alt caz. Dar, ca un sălbatic ce sînt, nu m-am oprit să-l întreb, doar m-am întors, dar l-am salutat, era cu o fetiță, fiica lui, cred, m-am oprit o secundă, i-am zis: "A, salut..., salut!" ridicînd mîna și apoi m-am îndepărtat, grăbit. Ok, nu eram chiar prieteni, eu m-am mutat în bloc din clasa I, iar prietenii mei erau în blocul bunicilor (puțin mai departe), dar fiind de aceeași vîrstă, mai vorbeam despre cum e pe la școlile noastre, eu eram la 18, el la 24, apoi la licee. Mda. Acum vreo două luni, nu știu de ce, m-am gîndit la o colegă de liceu (a, da, cred că știu, am văzut pe FB pe cineva cu acealși nume, printr-o cunoștințp comună, era fiica ei cred, pentru că semănau). Ei bine, în mod foarte ciudat, mergînd spre centru, lîngă agenția CFR, mi s-a părut că recunosc din spate pe cineva de aceeași statură, cu o geantă de laptop pe umăr, apoi i-am recunoscut vocea - vorbea la celular, și am văzut-o puțin din profil. Da, puteam să-i atrag atenția cu mîna, dar n-am făcut-o. Nu-mi explic de ce, era (și sînt convins c-a rămas) o fată ca lumea. Cel mai rău îmi pare după o întîlnire cu un unchi. L-am văzut între Bega și Conti, lîngă Ceasul Floral, era cu o nepoată a lui căreia îi era profesor la liceul de muzică. Eram la distanță oarecum mare unul de altul, el era adîncit în conversație, dar aș fi putut să-l salut, să-i atrag atenția cu mîna. Era vară, caniculă, avea pe el cu un maieu gri, nu fiindcă n-avea bani dar îi plăcea să arate uncool. Eh, a trecut, mi-am zis, lasă că ne mai vedem. N-am prea avut ocazia să ne vedem și după vreo patru ani, tot într-o vară, a avut un accident de scooter și s-a dus. Și atunci m-am gîndit la evitarea, ezitarea mea de atunci și m-am simțit și mai prost. Dar nu m-am învățat minte și continui s-o mai fac.