Vacanțe

Da, păi acum vreo lună și ceva citeam un roman, Tangoul Vechii Gărzi, de Arthuro Pérez-Reverte. Am auzit de scriitorul ăsta prima dată într-un supliment al Le Magazine littéraire de acum cîțiva ani, apoi un interviu la Thalassa (invitat ca scriitor al Mediteranei), dar, deși știam că i-au mai fost traduse la noi vreo jumate de duzină de cărți, și fiind eu orientat mai mult spre literatura engleză și franceză n-am citit nimic de el pînă acum. Așa, și... cumva, descrierile exhaustive ale golfului Nisei, în toate momentele zilei, noaptea, cu miile de luminițe de pe țărm, sau dimineața, cu oamenii de la terase care-și beau cafeaua, mi-a trezit cheful să plec în vacanță. Prefer și folosesc în general cuvîntul vacanță și nu concediu, fiindcă pe de o parte ultimul sună prea corporate și urăsc tot ce e corporate (deși din politețe mă abțin să recunosc asta în fața colegilor mei) iar pe de altă parte mă simt tot un copil și nu cred că mă voi maturiza vreodată. Dacă pînă la vîrsta asta nu m-am maturizat, nici nu cred că o voi mai face vreodată (așa se zice și despre însurătoare).

Nu sînt genul care pleacă în concediu. Cred că cel mai fain concediu pe care l-am avut în viața mea (asta pe lîngă cele trei de la Paris) a fost în 2010, cînd am stat în apartamentul meu de la etajul nouă, pe o căldură de peste 35 de grade, fără aer condiționat, dormitînd, citind, uitîndu-mă seara la filme (am văzut mai mult de treizeci de filme atunci) și mîncînd nenumărați pepeni și lubenițe timp de o lună de zile. N-am ieșit deloc în oraș, doar puțin pe jos să-mi iau mîncare. Și m-am simțit minunat! (Că după ce m-am întors la lucru m-au copleșit cu taskuri peste task-uri, asta-i altă poveste, dar tot s-a meritat). De altfel cam așa mi-am petrecut și toate vacanțele mele din vremea studenției și deși știu că asta ar părea ciudat pentru unii, n-am nici un regret. Știu, nu-s normal. În Poetica, Aristotel spunea că cei mai buni scriitori sînt nebunii, fiindcă reușesc să se pună în pielea personajelor, (ceea ce Pérez-Reverte nu e, e un latin calculat, dar atmosfera din romanul de mai sus e bine realizată, e vorba de perioada interbelică și cea a anilor șaizeci). Iar eu sînt și dus cu pluta și nici n-am talent, un dublu handicap din care nu iese nimic.

Plecările în concediu sînt overrated și toate stațiunile sînt de prost gust. Asta e concluzia la care am ajuns. De fapt conștientizam asta de dinainte de a mă apuca să lucrez, dar o vreme trăiam cu iluzia că poate asta e ceea ce-mi trebuie. De asta îmi și place luna august. Și din cauză că orașul e mai gol, mai calm, cu toți yupiștii și țărănocii urbani plecați pe la all inclusive-uri. Și la Paris e o lună faină, francezii-s plecați, nu e așa aglomerație prin parcuri și nu e deloc adevărat că e orașul e închis. Poți face o mulțime de lucruri. Singurul loc unde-aș pleca din Timișoara în luna august e Parisul. Însă 1. e prea scump pentru mine și 2. de cîteva ori m-am simțit prea epuizat ca să mă trambalez pînă acolo. Voiam doar să stau în apartament și să fac ceea ce am și făcut de fapt în atîtea rînduri.

Ce interesant că Hollywood-ul nu prea face filme de vacanță, nu știu dacă asta e o politică sau instinct wasp (mai degrabă prima), iar în puținele care există, personajelor li se întîmpă ceva nasol (Six Days Seven Nights), cu excepția lui Holiday, cu Cary Grant și Katharine Hepburn. Cu totul alta e situația în filmele franceze. Filmele mele de gen preferate sînt cele două din seria Les Randonneurs (1997 și 2007) pe care le-am văzut de peste o sută de ori, literalmente de peste o sută de ori. Apropo, oare mai există în lume vreun obsedat de filmele astea două ca mine? Păcat într-un fel că că nu e trilogie, deși nu cunosc trilogie la care ultimul film să nu fie dezamăgitor (nu cred în trilogii, doar bilogii). Filmul este despre un grup de prieteni (aceiași) care merg în concediu. Cred că motivul pentru care îmi place e că mă face să mă gîndesc la ce aș fi făcut eu în vacanță dacă aș fi trăit într-o țară cu oameni normali (în Franța, ce mai) și aș fi dus o viață normală și aș fi avut prieteni, la fel ca-n Friends de altfel.

Ok, să revin, am început să caut și prima mea opțiune a fost, firesc, din instinct, Sudul Franței, un loc unde visez uneori să revin, (n-am mai fost de doișpe ani), dar, după ce-am căutat pe site-urile de gen, și am văzut scorurile, am lăsat-o baltă encore une fois. M-am dat în schimb pe google maps ore în șir pînă ce aproape m-am săturat. Asta a fost una din locurile mele de vis o vreme, pînă ceva s-a schimbat în mine acum cîțiva ani, mi s-a schimbat un comutator mental și am început să urăsc lumina puternică. Voiam să merg cred pentru că mi-era dor, și atît. Dar, mi-am zis, trebuie să ies undeva din țară, în fond e unul din dezideratele pe care mi l-am propus la începutul anului (măcar pe ăsta să-l realizez). Opțiunea imediată, și cea pe care-am ales-o de fapt, este Florența. Și Toscana. Așa că mi-am luat ghidul Lonely Planet, am citit forumuri și, da!, mi-am făcut rezervări pentru nouă nopți în prima jumătate a lui iulie. Însă apoi mă gîndesc că poate m-am cam pripit. M-au năpădit gîndurile negative, care mergeau chiar spre panică. Ce să fac acolo? Nu mai bine stăteam acasă să mă odihnesc de exemplu? De atunci sentimentele mele fluctuează. OK, am nevoie să fiu puțin singur, am nevoie de civilizație, de cultură, să văd oameni relaxați, poate mă apropii și de literatura italiană (care literatură? între Commedia del Arte și Umberto Eco nu prea știu pe nimeni) și poate că am nevoie și de o schimbare de decor. Pe de altă parte, mă gîndesc că e prea mult, prea obositor să mă deplasez prin Toscana, să schimb trenuri, autobuze, avioane. Alteori mi se pare prea puțin fiindcă nu cred că voi apuca să văd o bună parte din Toscana, zona de est de exemplu, sau satele medievale care mi se par cam izolate. Dar jocurile sînt făcute. Mai multe mai încolo.