Impresii din Florența

Încă nu mi-am revenit din oboseala de după cele zece zile petrecute în Toscana. Încă mă dor picioarele ca naiba după cît am mers pe acolo, plimbîndu-mă pe străzile pietruite, prin aglomerație și căldură, urcîndu-mă prin turnurile medievale, în domuri, să fotografiez panorame, rătăcindu-mă zilnic pe străduțele medievale, făcîndu-mă de fiecare dată să mă opresc și să-mi consult ghidul pe care-l aveam în rucsac. Vacanțele sînt făcute pentru odihnă, și n-ar fi exact să spun că m-am odihnit acolo, cu sculatul de dimineață la șapte, trezit de clopotul campanilei domului din Florența, aflat foarte aproape, la două străduțe de hotelul în care-am stat, cu alergatul de la un obiectiv la altul sau cu cele patru zile în care-am mai fost și plecat în împrejurimi.

M-am simțit foarte bine per ansamblu, deși am fost și puțin stresat, fiindcă, eh, așa-s eu, mereu cu gîndul ba la drumul de întoarcere, să prind autobuzul/trenul (am avut cîteva aventuri aici, despre care am să scriu în alte posturi, promit!), ba cu senzația că n-am văzut destule pe ziua respectivă și că nu m-am impregnat suficient cu spiritul locului. Pentru că cred că motivul secret pentru care oamenii aleg să meargă la Florența acesta este, speranța că frumusețea, arta, energiile care-au creat Renașterea să acționeze asupra lor înșiși, să catalizeze frumosul din sufletul lor și să devină mai frumoși. Mie nu mi s-au petrecut lucruri extraordinare, ca-n filme, în sensul să întîlnesc o fată, etc. Fiind mai mereu pe fugă, în mișcare, nici nu cred că aveam cum și nici n-am urmărit cu tot dinadinsul asta. Am stat singur noaptea în camera de hotel și n-am avut nici suficient timp să meditez, fiindcă adormeam repede și dormeam tun. Am văzut mulți oameni care călătoresc singuri, aș aprecia acolo cam la douăzeci la sută procentajul turiștilor solo, ceea ce spune multe despre caracterul oamenilor care merg în Toscana, ceea ce contrastează atît de puternic cu multinaționalii lobotomizați care alcătuiesc mediul în care lucrez, și în general cu oamenii-din-țara-care-se-află-pe-ultimul-loc-în-Europa-ca-număr-de-carți-pe-cap-de-locuitor-și-în-industria-de-carte, ceea ce a constituit pentru mine încă un motiv să mă simt bine.

Notez aici pe scurt cîteva lucruri de suprafață care m-au impresionat cel mai mult.

În primul rînd politețea oamenilor, a localnicilor și celor care lucrează în servicii. Mă așteptam ca atmosfera să fie cam ca-n Paris, cu chelneri care te tratează pe sus dacă ești străin și crede că nu le apreciezi suficient mîncarea/vinul lor, sau ușor miștocari, sau recepționeri indiferenți. Apoi poveștile pe care le-am auzit despre atitudinea ostilă față de românii din Italia. Nimic din toate astea nu mi s-a părut adevărat, dacă ești turist.

Femeile. Cu cît femeia ocupă un loc mai înalt în societate, cu atît societatea e mai civilizată. Ergo, Italia e cu adevărat un stat egalitarist. Emancipate, active, foarte sigure pe ele însele, departe de România unde vezi mai mult speciile extreme, de scorpie-de-multinațională sau din contră, de femeie resemnată, cu capul plecat. Multe șoferițe (de taxi, de mașini utilitare) ce să mai zic de scutere. Vorbesc cu voce melodioasă, curgătoare, expresivă, fără rîsete răutăcioase, cu sprîncenele ridicate, cu privire sinceră, deschisă, exprimînd siguranță de sine dar și bun simț în același timp.

Aglomerația. Zi și noapte puhoaie de oameni pe străzi, batalioane de turiști pe fiecare stradă. Cu toate astea găsești oriunde străduțe laterale marilor artere, mai puțin umblate, care parcă te transportă în trecut.

Vestea cea mai bună este că oamenii citesc, lucru la care nu m-aș fi așteptat în Italia. OK, poate din cauză că aici e Toscana, o zonă super culturală. Am fost în cîteva librării, toate pline (atît de cărți cît și de clienți), din care două mai mari, aproape una de alta, pe Via de' Cerretani, desfășurate pe trei nivele, cu scări rulante, cu cărți avînd mirosuri apetisante, cu coperți atrăgătoare, foi albe ca laptele, grupate pe genuri, exact ca-n Franța. Am stat acolo cam o oră și m-am uitat prin ele și oh!, ce poftă de citit mi-au făcut! Mi-am și luat cîteva (cele în engleză sînt mai ieftine ca la Paris!) iar altele mi le-am notat în minte să le caut aici. Am văzut oameni citind în trenuri, autobuze (în italiană). Am mai vizitat și un anticariat și o librărie în engleză - de fapt toate librăriile au secțiuni importante în engleză.

Mirosurile. Aceleași ca-n Paris în Cartierul Latin, acel amestec de țigări, parfumuri, mîncăruri prăjite și ceva în plus, specific orașelor din Toscana: marochinărie (pantofi, genți, curele, etc.) care vine din magazine odată cu un aer rece, condiționat. Prețurile însă mi s-au părut imense.

Mîncarea. Nu sînt un gurmand (pentru mine e mai important cum să simt după masă), dar știu să apreciez mîncarea bună. Ori aici mîncarea chiar a fost bună peste tot, indiferent dacă mîncam într-o tratorie, osterie sau dacă doar luam o gustare între mese: panini, gelato, lasagna sau o felie de pizza. N-am avut nici o indigestie.

Spațiile publice, piețele sînt ultra aglomerate la orice moment al zilei. Nu există bănci, doar unele din piatră fără spătar, așa că oamenii se așează pe unde pot, pe treptele de la intrările în instituții, biserici, sau chiar stau direct cu fundul pe jos. Nu mi-au plăcut malurile rîului, ar fi fain dacă ar fi amenajate și s-ar putea face promenade, dar aici nu cred că se aplică, cu Arno-ul care se revarsă din cînd în cînd și poate face ravagii.

Pe străzile înguste trebuie să fii atent la mașini, la piuiturile taxiurilor, la claxoanele bicicletelor, la Vespe, la mini-bus-urile care abia lasă un mic loc pe margine și care cînd trece pe lîngă tine trebuie să te oprești. Să fii atent. Multe străzi aglomerate nu au trotuare, de exemplu Via Corso, iar contactul prin pantof cu piatra pavată de pe jos îl resimți apoi în degete și în gambă făcînd mersul pe jos mult mai obositor decît pe asfalt.

Localnici sînt destui, nu sînt minoritari cum m-aș fi așteptat. Ce interesant să locuiești acolo, nu că m-aș gîndi s-o fac. Oameni care deschid ușile alea mari cu cheia pe străzile mai puțin umblate, sau care discută prin piețe, care cumpără ceva și discută despre ce le mai face mama, se sărută pe obraji cînd se întîlnesc seara într-o piață publică și stabilesc unde să meargă. Și sentimentul ăsta că toți alcătuiesc o comunitate reală, că sînt înfrățiți, la fel ca-n Franța.

Am citit în ghidul Lonely Planet de anul acesta că doi la sută din populația Toscanei e formată din români. Am auzit românește peste tot, în general oameni trecuți bine de treizeci și cinci de ani, dar și cîțiva mai tineri, țărani sau țigănuși, dar nu așa de fioroși. În autogară erau anunțuri în românește, agenții de turism românești. În autobuzul spre Siena o reclamă la o firmă de servicii internet, la fel, în română, un afiș cu o invitație la concertul unei formații din aia vulgară de hip hop din Ro, șamd.

Vînzătorii ambulați de origine arabă, cerșetorii țigani, insistenți, negrii care stau aiurea pe la gară, tinerii insistenți care vor să le cumperi pixuri sau te invită să semnezi cîte-o petiție (împotriva drogurilor de exemplu) ca apoi să-și sugereze o donație, grupuri de arabi vorbind și gesticulînd tare, supravegheați atent de carabinieri serioși pe partea opusă a străzii. Americanii nu-s obișnuiți să-i ignore sau să le întoarcă spatele, eu însă da. Cu toate astea Italia guvernată de Matteo Renzi n-a votat la europene cu naționaliștii, ca restul Europei civilizate.

Activitățile culturale de pe străzi în fiecare seară și noapte. O manifestație cu oameni îmbrăcați în costume medievale, cu steaguri, concerte de muzică clasică, dansuri medievale, chitară clasică, concerte de orgă în biserici, mimi stradali, etc. Gratuite și avînd o mulțime de spectatori.

Totul pare mic văzut de sus sau de pe hartă. În realitate e mult mai mare. Orașul, care se continuă mult și dincolo de "Centrul" Centrului Istoric. Muzeele, în care nu găsești doar Renaștere, am văzut pictură flamandă, Rembrandt, la Uffizi, la care poți sta mai mult de o zi, dacă vrei să și înțelegi, iar Palazzo Pitti e un Louvre croit pentru dimensiuni umane. Magazinele par mici din exterior dar cînd intri vezi că multe au și etaj și subsol.

Cum spuneam la început, cu alte impresii, mai de adîncime, despre oameni și despre alte localități din Toscana precum și mai multe despre sentimentele mele ca turist solo, am să scriu altădată. Deocamdată mi-am luat încă două zile libere ca să mă odihnesc și să-mi revin.