Ca oamenii obișnuiți

Afară s-a așternut zăpada. Am aerisit în cameră, apoi, așteptînd să se reîncălzească, mi-am făcut un ceai. Îmi curge puțin nasul. M-am pus în pat cu un vraf de cărți alături, pe care le-am luat din bibliotecă și am început să le răsfoiesc, citind cîteva fragmente ici-colo, aleator. Mi-am propus să nu mai citesc romane în săptămîna acestea de concediu care mi-a mai rămas, să fac o pauză. Așa că doar frunzăresc niște cărți și acesta mi se pare cel mai odihnitor lucru pe care-l pot face. Mă uit și la televizor, recunosc, la știri, retrospectivele anului, documentarele de pe Viasat History. Și, desigur, pe Facebook, căutînd ceva, nu știu ce, ceva interesant, care să mă scoată din letargie. Sînt prea obosit și așteptam de mult concediul ăsta iar acum nu prea știu cum altcumva să profit de el. Uneori îmi rememorez trăirile din vara trecută din Toscana (parc-a fost ieri) - unul din gîndurile care-mi dau o senzație de confort, de alinare și care mă justifică să continui, într-o oarecare măsură.

Mă tot gîndesc la un videoclip a lui Pulp din anii 90, Common people: "I wanna live like common people, I wanna do whatever common people do...". Îmi amintesc că mi-am zis atunci, oh, sper să n-ajung ca ăsta! Săptămîna trecută am fost prin oraș, la cumpărături, pe îndelete. Atîția oameni care par normali, care-și văd de viața lor, au familii, copii, părînd cu toții fericiți. Poate nu sînt proști, precum colegii mei, poate sînt chiar oameni deosebiți. Ca francezii pe care i-am văzut la jurnalul de pe TV5 Monde, care pleacă masiv la munte, la cabane, la schi. Ceva nu e-n regulă cu viața mea, în mod clar. Unde greșesc? În comediile romantice (și știu că am văzut destule comedii romantice la viața mea, de mai bine de douăzeci de ani), în perioada asta a anului de întîmplă tot felul de miracole, în care un el sau o ea își găsesc perechea. Ce aiurea! Dar continui să mă uit. Michelle Pfeiffer și Al Pacino în Frankie & Johnny mîncînd un sandvici, plimbîndu-se prin oraș, cumpărînd cărți de la un bouquinist. Țin minte că am văzut scena asta întîi într-o revistă glossy franceză pe care-o cumpăra maică-mea la-nceputul anilor nouăzeci, Voici parcă. Ah, toată cultura pop pe care-am înghițit-o în perioada aia, pe tot parcursul anilor nouăzeci! De fapt parcă viața mea a rămas undeva prin anul 2000, după care totul e ca un vis din care nu mă mai trezesc.