Programare

Întotdeauna, instinctual, fug de lucrurile care pot fi automatizate sau planificate. Cu toate acestea, mi-am făcut și eu o listă cu niște planuri de făcut pentru anul acesta. Mi le-am salvat ca draft al unui mail, ca să le pot revedea și reîmprospăta în memorie și de la servici sau de oriunde aș mai fi. Cele 16 puncte ale listei reprezintă însă, sau cel puțin se vor a fi, o accentuare a integrării în ceea ce este natural, o încredere în propriile simțuri și sentimente, pe care mi le simt uneori amorțite, și nu un algoritm rece de urmat doar pentru a fi eficient, ca-n cărțile de self-improvement. Am un coleg de servici care spune că el își are exact planificat viața pentru următorii 10 ani, și că știe precis și unde va fi peste 10 ani. Hm, mie asta mi se pare groaznic, adică: hei, de ce? Elimini astfel tot neprevăzutul și frumusețea vieții, poți ignora niște căi, oportunități care-ți pot apărea-n cale, pe care nu le poți anticipa și care se pot dovedi mult mai potrivite. E ca și cum ți-ai pune ochelari de cal. Adică Universul îți trimite semnale și tu le ignori dintr-un principiu analogic cu cel pe care l-ai auzit undeva, și pe care l-ai înțeles superficial, l-ai luat gata digerat, doar fiindcă-ți place cum sună. De fapt am mai observat și la alți oameni, deși mai ales la colegi, această dorință, aspirație de a fi ca mașinile, cu motorul bine uns, ca niște roboți programați. Un fost coleg, acum mare bossy-schmossy pe la alt departament, după atîtea cursuri corporate la care-a participat, team-building-uri, communication skills, etc. a ajuns să-și treacă-n CV la rubrica hobby "people management". Alături, evident, de un sport, pe care nu-l practică, dar din care trebuie să reiasă că e totuși o fire dinamică, fiindcă a fi dinamic e perceput ca practicînd neapărat un sport. (De exemplu să fugi pe coridoare.) Să-i văd eu pe ăștia uitîndu-se în milioane de log-uri și linii de cod și să-i întreb dup-aia unde fug! Sau, alt exemplu, la o ședință de echipă, așteptînd să vină toți, am văzut în sală, pe masă, o foaie de hîrtie pe care era desenată o casă, care avea în spate, lipit, un fel de garaj, sau depozit, puțin mai înalt. Genul de desen pe care mulți îl facem cînd, în jur, sau la telefon, se discută ceva neinteresant, sau cînd ședința o ia pe arătură. Evident că ne-am dat toți cu părerea despre desen; pentru mine era clar, desen tipic de vilocar din firmă, care vrea în plus și o siguranță maximă (depozitul), probabil denotînd o teamă, o angoasă excesivă cu privire la viitor. Am observat că BBZ zîmbea, și, după un timp, sau după ședință, mi-a spus că ea a făcut desenul. Am nimerit-o-n plin, pentru că și la ea am văzut undeva trecut la hobby-uri că-i plac (cică) lucrurile care pot fi programate, poate și defect profesional. Mulți oameni vor să fie percepuți ca fiind impenetrabili, super calificați, de succes, ca icon-ul James Bond, ori asta ascunde-n spate mari slăbiciuni, maschează nesiguranța, tînjirea după recunoaștere socială, etc. Dar cel mai oribil mi se pare cînd văd oameni care-și ghidează viața, voit, după principii de inginerie socială și psihologică, care-și împuie capul cu NLP, și care consideră creierul doar un calculator, și își anchilozează instinctele, în loc să se conecteze la propriul suflet și la umanitate. De aici și succesul unor cărți de genul "nutshell", care-ncearcă să explice (prea) logic totul; adică fără miez, fără suflet. Are PKD o povestire, în care un android își descoperă condiția, aceea că e doar un robot programat și își detectează caseta cu filmul vieții sale, pe care apoi încearcă s-o modifice. De exemplu după ce și-a împuns banda într-un loc cu un ac, i-a apărut în casă un stol de cocori, etc. În fine. Și poate că și de aici, din teama de viitor, care generează depărtarea de tot ce e uman, rezultă și bolile unor clase sociale, nu doar cei care dialoghează mult cu calculatorul: reprimarea emoțiilor, cenzurarea sentimentelor, imaturitatea afectivă, conformismul, plafonarea și nivelarea valorilor.