a) Carnețel Moleskine. Are coperțile negre, de piele, tari, ca să poți scrie pe diverse suprafațe, are un elastic pentru a sta închis și a putea fi purtat în buzunar; e hand-made, și asta se vede; hîrtia e de calitate, nu fuzionează. Sînt și modele cu foi liniate, cu linii spațiate fin, atît cît trebuie, dar și cu foi veline. E foarte important să am întotdeauna cu mine un carnețel în care să-mi notez de fiecare dată cînd îmi vine o idee. Obișnuiesc să mă așez pe o bancă în oraș într-o pauză de prînz și să scriu ceva, de exemplu ce observ împrejur sau să creionez un personaj, ori niște imagini sau replici. Într-un local e mai greu, în general în pauze e aglomerație, și e mult fum de țigară. Sau în pauzele pe care le fac la servici, cînd mă duc fie la bufet (dacă nu e aglomerație și gălăgie) fie într-o sală de ședințe neocupată și scriu ce-mi trece prin cap. E mai bine decît să citești o carte, ca să nu atragi atenția că nu lucrezi. Mulți scriitori spun că a avea un carnețel e indispensabil. Mergi pe stradă, își vine o idee, și cînd ajungi acasă, te pui la calculator și vezi că nu-ți mai iese. Henry Miller de exemplu spunea că scrie cînd îi ”începe dictarea” și trebuie să fie pregătit pentru oricînd. Ori nu poți programa asta, e un simț. Costă cam mult, dar prin magazine nu se prea găsesc alte tipuri de carnețele, sau costă doar ușor mai puțin. Iar cele foarte ieftine se ferfenițesc repede. Mafia carnețelelor din industria papetăriei? Sau pur și simplu oamenii, elevii, intelectualii, nu mai folosesc așa ceva. Jurnaliștii au doar reportofon. Cine știe?
b) Colecția de cărți de la Adevărul. Sînt bine legate, coperțile sînt din piele ecologică, verde cu scris auriu, paginile sînt ca spuma laptelui, netransparente. În general sînt cărți clasice, apărute demult, dar acum, răsfoindu-le, mi se pare că le abordez altfel, mai cu respect, seriozitate. Nu mi le-am luat pe toate din colecție, că nu am nevoie de toate, deși sînt ieftine, doar opt roni, și nu se prea găsesc la chioșcuri, dar am aflat de la ANE că au un depozit aproape, pe Mercy. Am fost acolo, erau destule, era o pivință plină de cărți, am stat și la o coadă mică, semn că au căutare (sînt bine popularizate la televizor și pe Net) și mi-am luat toate numerele care-mi mai trebuiau. Apoi am mai fost înc-odată, să-mi mai iau încă vreo trei care nu mi se păreau foarte importante prima oară, dar... așa fac eu, zic ”las că nu-mi trebuie acuma” și după aia, uneori, nu mai gasesc. Am acasă unele ediții ale titlurilor, apărute mai demult, pe hîrtie cam ca de ziar, urît mirositoare, cu plumbul care se ia, cu scrisul greu distinctiv și pe care astfel mi le-am reînnoit. În fine, deschizînd o astfel de carte și începînd să citesc parcă intru într-o altă lume, în trecut, înțelegînd altfel profunzimea clasicilor, cu ochii de acum, după ce am trecut oarecum prin viață, și, mai ales, dezintoxicat de prostiile învățate în școală.
c) Prelungitor cu protecție la variații de tensiune. Are șapte sockeți, plus un input și un output pentru cablul de internet și la fel pentru cablul tv (deși pe acesta nu l-am folosit încă). Utilizîndu-l, am observat că imaginea la televizor se vede mai curată (deși e tot analogică). Înainte observam două linii orizontale, albe, care baleiau cîteodată ecranul, sper să nu fie doar o impresie, în fond le folosesc de aproape două luni. Plus că mă simt mai în siguranță cu hard-ul extern și mai ales cu laptop-ul. Pentru mine am luat trei, iar părinților două, tata chiar nevoie și mai mare, la țară la el instalația electrică bănuiesc că e și mai prost făcută. Mama mi-a zis că am intrat în boala prelungitoarelor. Bine, ea nu suportă cablurile, mereu preocupată de ce spun musafirii dacă vă atîtea cabluri, că doar în reviste nu se vede niciun cablu. Dar curentul aici e foarte prost, variază ca naiba, și prelungitorul văd că ajută.
d) Piont Noir. L-am luat de la Kaufland, după ce m-am învîrtit mai bine de-un sfert de oră printre toate culoarele, citind o grămadă de etichete ale diverselor de vinuri expuse pe rafturile de acolo. Este un vin roșu rubiniu, demidulce, și are o aromă de fucte de pădure. Este recomandat la desert, cu cookies. Și, mă gîndesc, la o vorbă cu cineva, sau la citit sau scris. Cel de Viță Românească însă are sulfiți, care cică îți provoacă dureri de cap (lucru verificat de mine). De asta prefer să-mi iau doar DOC-uri. Cică soiul este dificil de crescut. Are pielea subțire, e temperamental. Nu e un supraviețuitor ca și Cabernet-ul, care poate crește oriunde, ci este mai fragil, are nevoie constantă de atenție, îți trebuie răbdare și crește doar în cîteva locuri din lume, din fericire și-n în România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu